( sally mann- damaged child ) recitesc (ar fi greu de precizat a cata oara) acea scurta povestire a lui borges, care ma fascinase cand eram mica si taica-mio imi pusese in mana o carte cu figurine misterioase/cvasi-mitologice (un soi de guernica a lui picasso reluata pe un fond ocru-teracota) si, asortat intitulata "cartea de nisip" (ziceam eu atunci, gandind mai mult in game cromatice)- e vorba despre "Delia Elena San Marco". si pentru ca acea carte de nisip la care avusese eu acces era o falsa carte de nisip- o antologie de texte "mai reprezentative si unharmful, probabil" din volumele lui borges, "Delia Elena " face parte, de-a dreptul, din povestirile publicate sub titlul de "Fauritorul" in 1960, aceasta fiind, de altfel, my personal fav dintre cartile lui jlb (pentru ca in cuprinsul ei mai sunt de gasit "Dreamtigers", "Everything and Nothing" & "'Oglinzile acoperite"). stau, asadar, si recitesc, over and over, despre delia elena san marco, ascult tiempo y silencio a cesariei evora , mi se pare ca, acum, cand gandesc sinestezic, cele doua se completeaza, cam ca intr-o schema clasicista- albul si negrul, adica speranta raiului si certitudinea infernului, adica ceea ce nu mi-ar zice taica-mio niciodata- cand il visez- pentru ca el- in ipostazele astea onirice-postume- nu-i decat o plasmuire a mea, si eu habar nu am ce ar trebui, ce as vrea sa fie acolo. cand am redescoperit povestirea, ca atunci cand am descoperit piesa, pe care intamplator o auzisem intr-unul din momentele cheie ale celui mai prost film pe care l-am vazut vreodata (Chaotica Ana, l-am vazut intr-o seara de luni, de la 10, impreuna cu ceea ce istoria mea personala va consemna drept "un josnic tradator", all cheap and debonair, despre care, oricat de tentata as fi, n-o sa "blog" ), mi-a venit sa sar in sus de bucurie si am inceput s-o transcriu pe agenda mea "black list" (si din spirit de simetrie o copy-paste si aici) "Ne-am despartit la un colt de strada din cartierul Once. De pe trotuarul celalalt am intors capul ca sa ma uit in urma; te intorsesesi si mi-ai facut semn cu mina, parca vrind sa-ti iei un ultim ramas-bun. Un riu de vehicule si de oameni curgea intre noi; era cinci dupa-amiaza, intr-o zi oarecare; cum puteam eu sa stiu ca riul acela era tristul Acheron, de netrecut? Nu ne-am mai vazut, si dupa un an aveai sa mori. Iar acum eu caut aceasta amintire si o fac sa prinda viata in fata ochilor si am impresia ca era falsa si ca dincolo de despartirea obisnuita era infinita separatie. Aseara n-am mai iesit sa fac o plimbare dupa ce am mincat si am recitit, pentru a intelege aceste lucruri, ultima invatatura pe care Platon o pune in gura maestrului sau.