“yeah, if it helps you, i won’t be myself”

cateodata imi inchipui ca ar fi simplu sa ma trezesc intr-un film cu cheesy opening credits si un prim cadru pe cearsaful mototolit sub care, half naked, still sleepy, m-as intinde asa, nici prea prea, nici foarte foarte, suficient de teatrala, suficient de pregatita pentru a-i arunca un voit plictisit-jenat bunadimineata strainului alaturi de care s-ar putea deduce ca am dormit. fara trecut, fara traume, fara sechele, fara expectante, fara sentimente, fara supozitii, fara abisuri. si, de aici incolo, din motive economice & lipsa de imaginatie a scenaristului care, unlike God, e un lacking intelligence designer, totul ar decurge perfect: ne-am saruta protocolar, el ar fi destul de corect ca sa faca 2 cafele, eventual un mic-dejun (frugal), eu as avea treaba - sau un motiv ca sa plec prima, fara explicatii, fara meteahna de-a vedea in orice persoana care pare sa-mi dea putina atentie viitorii mei copii, viitoarea mea casa (desi e arhi-cunoscuta aversiunea mea vizavi de ideea de a perpetua specia indivizilor dull si average ca mine), ar fi punctat, eventual, printr-un soi de stralucire intrinseca, gandul (intotdeauna refreshing) ca - few hours earlier- eram, cu onestitatea aia specifica animalelor, dorita (asta s-ar putea ilustra si printr-un flas-back sugestiv) si atat. nimic in plus despre that whoever. miza filmului/a mea ar fi alta, redescoperirea de sine, my own peace of mind. n-as simti nici coltii aia ai dorintei de revansa, nici nu mi-as convoca prietenii la sesiuni de plans de mila pentru "how i'm always used".